Cât de des și în ce condiții ar trebui să permiți angajaților să-și ia pauze în timpul programului?

Problema pauzelor în timpul serviciului este o discuție sensibilă pentru orice angajator. Pe de-o parte avem angajații plătiți pentru un program zilnic de 8 ore care se bucură de fiecare ocazie de a-și lua pauză; Iar de cealaltă parte îi avem pe cei care îi plătesc și care și-ar dori ca salariații lor să se dedice serviciului cât mai mult timp din cele 8 ore din contractul de muncă. Dar cât de mult sunt îndreptățiți salariații la pauză în timpul programului de lucru și în ce măsură ar trebui angajatorii să se supună?

Pauzele din timpul serviciului din punct de vedere legal

Pentru a fi considerat angajat cu normă întreagă, un salariat este obligat prin lege să muncească 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Iar în cazul în care efectuează ore suplimentare, acestea, cumulate cu timpul normal de lucru, nu pot depăși în total durata de 48 de ore pe săptămână. 

Există și situații speciale în care unul sau mai mulți angajați, datorită proiectelor în care sunt implicați, au nevoie să lucreze mai mult de 48 de ore pe săptămână. Însă pentru cazurile particulare, pentru a nu vă abate de la litera legii în calitate de angajator și să riscați sancțiuni, cel mai bine este să consultați o firmă specializată în servicii de resurse umane, iar pentru clarificarea implicațiilor pe care aceste aspecte le pot avea în securitatea și sănătatea  în muncă a salariaților puteți contacta o firmă de protecția muncii din București.

Pe de altă parte, chiar și pentru contractele de angajare cu normă întreagă, legea nu menționează o durată de timp fixă a pauzelor. Pauza este un drept al angajaților, iar în cazul persoanelor de peste 18 ani, modul în care se stabilește acest timp de pauză rămâne la latitudinea angajatorilor.

În multe companii, prin contractul colectiv de muncă și regulamentul intern, este stabilită o perioadă de pauză de prânz de 15, 30 sau 60 de minute neincluse în cele 8 ore de muncă. De aceea, dacă presupunem că programul de lucru începe la ora 09:00 dimineața, el se va încheia la 17:15, 17:30 sau 18:00 în funcție de durata pauzei de prânz.

Dar există și companii unde mai mult decât o oră liberă la prânz, angajații apreciază întoarcerea cu o oră mai devreme acasă. Astfel, pentru că își imaginează că acordarea pauzei de prânz nu este obligatorie, angajatorul se poate gândi că vine în ajutorul angajaților eliminând complet această pauză din programul de lucru.

Cât de realist este scenariul unei zi de muncă de 8 ore fără pauză?

Este foarte puțin probabil ca un angajat determinat să muncească 8 ore pe zi fără pauză să dea același randament pe toată perioada de timp în care se află la birou. De aceea, chiar și angajatorii mai permisivi care scurtează pauza de prânz cu gândul la timpul liber al angajatului, recunosc necesitatea unei perioade de deconectare pentru puterea de concentrare a creierului și permit salariatului măcar un sfert de oră pentru masă în timpul programului. Însă ce se poate face în cazul în care angajatul nu este mulțumit de acest tratament?

Legat de timpul de pauză, pentru a evita eventualele conflicte, este bine să stabiliți totul și verbal și în scris încă din momentul angajării. De asemenea, ca angajator, aveți obligația morală de a aplica un regim corect și egal pentru toți angajații.

Dacă acceptați ca pauza de prânz să fie luată în timpul programului este o favoare pe care o faceți pentru angajații dumneavoastră și trebuie să-i faceți să înțeleagă acest lucru. De asemenea, în cazul în care aveți în subordine o echipă mixtă de fumători și nefumători și vreți să acordați pauze pentru fumat primilor, trebuie să vă asigurați că-i răsplătiți într-un mod asemănător și pe ceilalți pentru a nu apărea tensiuni.

Pentru că legea impune angajaților să lucreze opt ore pe zi, în calitate de angajator nu sunteți obligat în niciun fel să acordați pauze pentru țigară. Dar, dacă doriți și prin această cale să vă demonstrați deschiderea față de salariații dumneavoastră și vreți să le acordați un tratament permisiv, o puteți face cu condiția de a stabili limite și reguli pentru a nu-i discrimina pe cei care nu fumează.

În call center-uri de exemplu, se practică contabilizarea timpului de lucru prin calcularea acestuia în funcție de durata în care este conectat telefonul unui salariat. Astfel, oricât de multe pauze și-ar lua un fumător, dacă trebuie să se deconecteze de fiecare dată când părăsește biroul și la sfârșitul zilei este obligat să aibă un total de timp cumulat tot de 8 ore ca și ceilalți angajați, înseamnă că indiferent de cât de des va fuma, va munci la fel ca toată lumea.